Scrima moderna, asa cum o stim noi s-a format predominant in Europa, cand nobilii isi etalau sabiile fin lucrate in timpul intalnirilor ca si simbol al statutului social. Aceasta arma, desi mortala, nu avea dimensiunea si greutatea celor purtate pe campul de lupta. In perioadele de inceput ale istoriei scrimei, aceasta arma era floreta. Ascutita dintr-un capat pana in celalalt al lamei aceasta arma era agila si destul de periculoasa pentru a inlatura cele mai mortale atacuri, dar si pentru a regla “datorii de onoare”. Odata cu progresul in perioade “mai civilizate” floreta a fost inlocuita de spada, care este, in multe privinte, foarte similara spadei competitionale folosita in zilele noastre.
In timp, datorita reducerii nevoii de protectie zilnica si scaderii criminalitatii, spada a ramas a fi folosita in special la curtile regale, unde nobilii isi reglau disputele care nu puteau fi altfel rezolvate prin arme.
Desi au existat de-a lungul istoriei multe variatii, scrima moderna propune trei forme de arme.
Floreta, o lama subtire si usoara dezvoltata din arma de antrenament care era destinata invatarii bazelor autoapararii de catre nobili. Floreta era si este in continuare o arma in care conta doar prioritatea atacului iar zona de lovitura la un oponent consta doar din trunchiul adversarului, fata si spate, pentru a invata elevul stilul si tinuta potrivita. Regulile luptei cu floreta, cereau ca, un individ sa se apere de atacul oponentului, inaite de a avea dreptul de a continua cu propriul atac. Aceasta a facut floreta o arma foarte rapid, precisa si disciplinata.
Sabia, deriva din lama cavalereasca. In acord cu regulile cavalerismului, sabia poate puncta pe oponent doar de la brau in sus, fata si spate, incluzand capul, bratele si mainile (pentru a nu ranii caii). Si de aceasta data sunt impuse regulile prioritatii. Orice atac initial chiar daca nu puncteaza in zona valabila este considerat valid si nu se pierde prioritatea chiar daca scrimerul din aparare isi lanseaza contratacul.
Spada, asa cum este descrisa mai sus, provine din arma de duel cu acelasi nume. Odata cu transformarea strazilor Londrei, Parisului si Romei , acestea devenind mai sigure, nobilii au inceput sa poarte arme mai usoare si mai specializate create pentru dueluri de onoare. Legile au inceput sa devina mai restrictive in privinta volumului de vatamari permise in timpul unui duel, asa ca si armele au fost adaptate. Spre sfarsitul epocii in care a dominat spada, toate duelurile legale cereau ca lupta sa se sfarseasca la prima varsare de sange. Ca si rezultat, lamele au pierdut mult din masa pentru a permite o mobilitate mai mare, au fost forjate sub forma triunghiulara sectionata pe mijloc pentru a genera un varf mai ferm si si-au pierdut mult din ascutisul marginilor, pentru ca strapungerea cuiva pana la os s-ar fi terminat cu siguranta in a ajunge la inchisoare si cu posibile ramificatii financiare uriase. Cele mai multe din spade erau ascutite doar 10 cm de la varf si cine reusea primul sa-si faca adversarul sa sangereze era considerat “corect in fata lui Dumnezeu” si deci castigatorul. Partea care pierdea trebuia sa plateasca pariul si sa renunte la insulta.
Spada este arma bruta a scrimei. Creata pentru a simula un duel, aria de lovitura asupra oponentului este oriunde de la cap pana la varful picioarelor. Arma este doar pentru a impunge, ceea ce inseamna ca poti marca doar cu varful, nu si cu marginile. Conceptul de prioritate zboara pe fereastra cu aceasta arma. Castiga cel care loveste primul. De aceea spadasinii de performanta au o intindere foarte lunga.
Toate asalturile sunt purtate acum pe o plansa de 14/2 metrii, pe care scrimerul poate sa se miste in lung si in lat, dintr-un capat pana in celalalt, dar niciodata in jurul celuilalt. Daca incepi asaltul cu fata spre Nord, vei continua asa. Parasirea plansei sub orice motiv are ca rezultat penalizarea cu cartonas galben pentru avertizare, rosu pentru penalizarea la puncte si negru pentru descalificare. In anii din urma asalturile de scrima erau jurizate de 4 asesori (arbitrii secundari)si un arbitru director. Asesorii erau imputerniciti la un singur vot in ceea ce priveste ce au vazit in asaltul anterior si arbitrul director era responsabil sa determine Prioritatea(cine avea dreptul la atac) si avea un vot si jumatate in ce priveste cine a atins pe cine. Dupa fiecare contact, arbitrul director oprea asaltul, aduna arbitrii si decidea cine a punctat.
Scrima moderna a adaugat tehnologia acestui istem pentru a asigura o jurizare mai precisa. Echipamentul electric semnalizeaza printr-un sunet si prin activarea unei lumini, de fiecare data cand a fost atinsa o arie de punctat valida de o parte valida a armei. Arbitrul este inca necesar pentru a determina Prioritatea si pentru a fi atent la faulturi, trisari, erori ale echipamentului tehnic si pentru a verifica tusele corecte.
Desi destul de diferita fata de cea din trecut, scrima moderna competitionala este un exercitiu de rezistenta fizica, mentala si rapiditate atat in miscari cat si in luarea deciziilor. Combinatia de miscari si pregatire musculara, dar si necesitatea unui antrenament si a unei discipline mentale face ca multi scrimeri sa spuna ca scrima este sportul ideal.
Renaşterea şi Epoca Modernă
„Renaşterea a permis italienilor să asocieze scrima cu diferitele discipline artistice, literare şi ştiinţifice. Descoperirea tiparului şi a gravurii a încurajat apariţia unor lucrări bogat ilustrate despre arta armelor. Pentru a trece de la teorie la practică au fost create şcoli de scrimă la Roma, Neapole, Verona, Veneţia. Acolo au fost iniţiaţi în ştiinţa armelor şi cei mai mulţi aristocraţi francezi. Obiectivul inevitabil al funcţionării acestor şcoli era pregătirea pentru duel” (Lacaze, 1999, p.27). Duelul a fost un adevărat flagel al societăţii. Se estimează că numai în timpul domniei lui Henric al IV-lea au murit în Franţa, după unii autori, peste 8000 de oameni, iar după alţii, aproximativ 12000. Deşi au fost date mai multe edicte regale prin care duelul era interzis, pedepsele pentru cei care-l practicau fiind foarte aspre, mergându-se până la decapitarea pe eşafod, rezolvarea conflictelor individuale prin duel a continuat până la mijlocul secolului al XX-lea.
Concepţia modernă despre scrimă începe să prindă contur în secolul al XIII-lea când, în 1292, sub domnia lui Filip cel Frumos, este menţionată pentru prima dată în documente oficiale existenţa meseriei de „maestru de arme”, cei care o practicau trebuind ca din veniturile realizate să plătească o anumită taxă către stat. În secolul al XV-lea apar primele tratate de scrimă, lucrări în care diverşi autori încearcă să prezinte poziţii, mişcări, metode de învăţare, specifice „şcolilor de scrimă” ai căror reprezentanţi erau (şcoala spaniolă, germană, italiană şi franceză). Se pare că apariţia cărţilor de scrimă a fost „comandată social”, decurgând din necesitatea studierii sistematice a diferitelor metode de învăţare şi practicare a „armelor”. De altfel, încă în primul tratat apărut se subliniază: „Nu poţi ţine minte fără carte cele cuprinse de această mare artă, şi nu poate fi un bun elev acela care nu foloseşte cartea” (Liberi de Premaracco, 1410, citat de Ionescu-Petrovici, Slăvescu, Stama, 1984, p. 45).
Menţionez doar pe câţiva dintre cei mai importanţi autori de tratate de scrimă din perioada de sistematizare a bazelor tehnicii şi de specializare a probelor (secolele al XV-lea - al XX-lea):
Liberi de Premaracco (Maestro Fiore dei Liberi), 1410, italian, pentru tratatul: „Il fior di battagglia, flos duellatorum, in armis, equester, pedester”, una dintre cele mai vechi lucrări de scrimă cunoscute;
Talhoffer, 1443, german, pentru „Fechtbuch”, prima carte apărută în Germania; Manciolino, 1531; Marozzo, 1536; Agrippa, 1553; Giganti, 1606; Capo Ferro, 1610; Marcelli, 1686; Radaelli, 1876; Parise, 1884, 1904; Greco, 1912, 1930; Rastelli, 1942; toţi italieni.
Camillo Aggrippa,1553, p.XXII,
Prima menţionare a deplasării piciorului din faţă către înainte
(ca în execuţia actuală a fandării)
Ridolfo Capo Ferro, 1610, planşa 19.
Execuţia eschivei cunoscută, în prezent, ca „inquartata”.
Henry de Saint Didier, 1573, francez, pentru prima lucrare apărută în Franţa.
Angelo, 1765, 1787, italian, a cărui lucrare a fost reeditată atât în franceză, cât şi în engleză.
Labat, 1696; La Boëssière, 1818; Lafaugère, 1825; Gomard, 1845; Grisier, 1847; Cordelois, 1862; Robert, 1900; Joseph-Renaud, 1911; Cléry, 1948, 1965, 1973; Revenu, 1985, 1992; Thirieux, 1970, 1977 etc.
Secolul al XVII-lea este cel în care scrima a cunoscut un real avânt datorat mai întâi apariţiei floretei, armă inofensivă, cu lamă suplă, având în vârf un buton în formă de floare (de unde ar putea să-i provină numele), armă care permitea simularea unui duel fără riscul ca cei doi parteneri să fie răniţi.
O altă contribuţie majoră la dezvoltarea scrimei a avut-o apariţia măştii, către 1780 de cître maestrul francez La Boëssière, fapt ce oferea noi posibilităţi de mânuire a armelor, în mai mare viteză, mai ofensive şi din distanţă mai mică. Concepţia excesiv de convenţională, preţiozitatea mişcărilor, reverenţele şi exagerarea aspectelor estetice au condus, la începutul secolului al XIX-lea, la apariţia unor conflicte de opinii între autorii de tratate de scrimă care au sesizat ruperea de realitate a scrimei şi depărtarea de pragmatismul luptei.
Ca urmare a acestor controverse, lucrările apărute ulterior au un caracter din ce în ce mai ştiinţific, propun metode realiste şi dezvoltate până la detaliu, diferenţiază şi specializează cele două arme cu care se practica scrima, floreta şi spada. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea este preluată ca armă pentru scrimă şi sabia care, din armă de luptă a cavaleriei, devine „armă de sală”.
Scrima – ramură sportivă
Scrima devine un sport, în adevăratul sens al cuvântului, odată cu crearea de către Pierre de Coubertin, el însuşi practicant al scrimei, a Jocurilor Olimpice Moderne, la Atena în 1896. La această primă ediţie au fost prezenţi 13 scrimeri, reprezentând 4 ţări, care s-au întrecut la probele de floretă şi sabie, doar la individual.
În anul 1900, la J.O. de la Paris, este prezentă şi proba de spadă.
Începând cu anul 1924, când este inclusă în programul olimpic proba de floretă feminin, dreptul fetelor de a practica scrima începe să fie recunoscut, dar paritatea băieţi-fete se va finaliza mult mai târziu.
În 1921 sunt organizate primele Campionate Europene care, în 1936, sunt transformate în Campionate Mondiale.
În 1955 sunt organizate primele Campionate Mondiale de Juniori.
În 1936 se foloseşte pentru prima dată aparatul electric de semnalizare a loviturilor, doar la proba de spadă.
În 1955 apare floreta electrică, iar în 1989 este „electrificată” şi sabia.
Spada feminină este introdusă la C.M. în 1989 şi participă la J.O. în 1996, la Atlanta.
Sabia feminină apare în 1998 şi devine probă olimpică la Atena, 2004, realizându-se astfel egalitatea dintre sexe.
