Istoria veche

Scrima este una dintre ramurile sportive care îşi au originea în necesitatea de adaptare a omului la imperativele existenţei sale. Încă din primele momente ale evoluţiei societăţii omeneşti superioritatea spirituală a fiinţei umane a căutat să compenseze inferioritatea fizică în raport cu celelalte vieţuitoare. Rezultanta practică a acestor preocupări a fost inventarea mijloacelor de apărare şi de atac destinate iniţial procurării hranei şi protejării propriei persoane, iar mai apoi tranşării diferitelor rivalităţi individuale şi colective.

Evoluţia armelor a urmat cu fidelitate, treaptă cu treaptă, dezvoltarea economică şi socială a umanităţii. Mai întâi acumulările din domeniul meşteşugăresc şi mai târziu apariţia marilor tehnologii au fost subordonate perfecţionării arsenalelor. Materializarea acestei subordonări a îmbrăcat forme variate, începând cu piatra şlefuită şi culminând cu sofisticatele complexe militare actuale. Un loc important în această diacronie îl ocupă aşa numitele „arme albe”, inventate în Epoca Bronzului şi care îşi găsesc locul şi în zilele noastre, având forme şi destinaţii de utilizare adaptate cerinţei funcţionale, care a fost întotdeauna comanda socială.

În sens larg, scrima poate fi acceptată ca o structură organizată de practicare a exerciţiilor cu armele ţinute în mână în vederea dobândirii unor priceperi şi deprinderi care să asigure o cât mai mare eficienţă utilizării acestora în condiţiile reale din luptă. Prin „luptă” înţelegându-se confruntarea directă, de la om la om, în războaie, în spectacolele din circul antic, în întrecerile din cadrul Jocurilor Olimpice clasice, în turnirurile medievale, în dueluri şi în competiţiile sportive actuale.

Din punct de vedere etimologic, originea cuvântului scrimă este atribuită limbii sanscrite, unde erau întâlnite formele carma şi carman. Din sanscrită, aceste cuvinte au fost preluate în variante derivate în alte limbi, astfel: carm, în palestiniană, čerma, în kurdă, sarman, în afgană, parme, în greaca veche, parma, în latină. Mai târziu aceste cuvinte au generat: skirmen, scrimen, la triburile germanice, skirma, în ţările nordice, skermen, în olandeză. Pe măsură ce triburile germanice (goţii, vandalii, francii, normanzii) au invadat centrul şi sudul Europei, cuvântul skirmen a fost preluat în forme adaptate de către toate populaţiile din zonele cucerite, devenind: escrimir, escremie, escrima, în sudul Franţei, esgrimar, în nordul Spaniei, esgrimir şi esgrimar, în restul Peninsulei Iberice, escrime, în nordul Franţei, scherma, în Italia. Toate aceste cuvinte, cu rădăcină comună, sintetizează o sumă de semnificaţii referitoare la: superioritate în mânuirea armelor, luptă individuală, confruntare, apărare, atac etc. (după Lacaze, 1991).

Autorii de tratate de scrimă, destul de numeroase (ultima bibliografie de scrimă şi duel, Henk Pardoel, 2003, citează peste 3100 de lucrări – ea fiind, de la apariţie deja incompletă, cel puţin din punctul de vedere al publicaţiilor în limba română citate, doar 6 din cele, cel puţin 30, existente) consideră scrima ca fiind „ştiinţă”, „artă”, „exerciţiu”, „mecanism”, „meşteşug”, „joc”, „filosofie”, „sistem”, „afacere a capului” (La Marche, 1898) şi „sport”.

Cea mai concisă definiţie a ştiinţei şi artei mânuirii armelor se considerată a fi cea dată de „maestrul de arme”, personaj din „Burghezul  gentilom”, comedie de Moliere, actul 2, scena 2, care afirmă că: „.... întregul secret al armelor se limitează doar la două locruri, la a da şi la a nu primi” ( cu referire la lovituri, desigur, n.n.)

Unul dintre primii autori români de lucrări despre scrimă, Horia C. A. Rosetti, (1901, pp.7-8), încercând şi el o definiţie, arăta că „Scrima este ştiinţa şi arta de a se apăra şi de a ataca cu floreta. Este o ştiinţă pentru că mecanismul prin care se practică poate să devină un meşteşug, este subordonat unor reguli certe, fondate pe raţiune, cu mişcări precise, calculate, măsurate, savante. Este o artă prin senzaţia frumoasă pe care o produce prin contopirea tuturor regulilor cu însăşi natura trăgătorului care le aplică. A cunoaşte, a înţelege regulile scrimei, iată ştiinţa; a le reproduce, în anumite condiţii, iată arta, materializarea idealului”.

Antichitatea

Cu 27 de secole î.e.n., în China Antică apar persoane desemnate special pentru învăţarea mânuirii armelor, strămoşii antrenorilor de astăzi.

Cărţile sacre ale Indiei Antice conţineau referiri la principiile mânuirii armelor, iar reprezentanţii castelor sacerdotale încadrau aceste principii în categoria ştiinţelor transmise de divinitate, de către zeul Brahma. Ca urmare, brahmanii au fost primii profesori de scrimă. Ei dădeau lecţii de arme în pieţele publice.

Cea mai veche dovadă arheologică a existenţei unor forme de practicare a exerciţiilor cu armele a fost descoperită pe un basorelief din templul lui Ramses al III-lea, aflat la Medinet-Abou, Luxor - Egiptul de Sus, datând din anul 1190 î.e.n.  Aceasta reprezintă o veritabilă competiţie de scrimă în care se remarcă vârful armelor acoperit cu un buton; participanţii poartă un fel de măşti, au mâinile protejate de o gardă asemănătoare cu cea a sabiei iar alte personaje par a fi arbitri şi secretari, ei fiind recunoscuţi după penele de scris destinate consemnării rezultatelor.

Fragment după basorelieful de la Medinet-Abou

În Grecia Antică, arta de a lupta cu armele albe se numea hoplomahie iar soldatul infanterist care le folosea, hoplit. În programul Jocurilor Olimpice Clasice din 776 î.e.n. hoplomahia a fost prezentă ca întrecere individuală cu armele de mână. Instructorii de exerciţii cu armele se numeau hoplomaci şi primeau retribuţie pentru munca depusă.

În Imperiul Roman, tradiţia elenistică a întrecerilor cu caracter sportiv a fost preluată doar parţial, iar practicarea exerciţiilor cu armele avea în vedere lupta din circ sau cariera militară. De pregătirea gladiatorilor pentru spectacolele de circ se ocupau foşti gladiatori, care purtau numele de laniste. Pentru militari, forma de organizare a practicării armelor era armatura, iar cei mai abili soldaţi erau supranumiţi armorum doctores. Ei erau mai bine plătiţi şi primeau raţie dublă de hrană. În timpul lui Traian, fiecare cohortă avea câte un instructor de arme numit cohortis doctor.

Despre eficacitatea sistemului de luptă al soldaţilor romani, dobândită prin exerciţii speciale, pot fi relevante cuvintele lui Flavius Renatus Vegetius, care în lucrarea „De l’arte militare ne la commune lingua”, datând din secolul al XV-lea, afirma: „Soldaţii avansează, se retrag, lovesc din săritură. Profesorii lor le recomandă să lovească cu vârful şi nu cu tăişul, pretinzând că loviturile cu tăişul sunt mai puţin periculoase.... Experienţa demonstrează că sunt mult mai eficienţi soldaţii care exersează cu armele în comparaţie cu ceilalţi…. Nu datorită numărului sau al devotamentului soldaţilor aşteptăm victoria, ea survine, de obicei, în luptă, ca urmare a capacităţii şi ştiinţei în mânuirea armelor. Romanii au cucerit lumea numai prin practicarea continuă a exerciţiilor militare” (Lacaze, 1991, p.14).

De fapt „popoarele iberice, deja foarte abile în forjarea metalelor, au dat armatei romane spada lor (produsă de ele s.n.), mult mai lungă şi terminată cu un vârf ascuţit” (Enciclopedia Universalis, vol. 2, p.441).

Constatăm că romanii, prin intermediul ibericilor, au fost primii care au sesizat eficienţa loviturilor cu vârful armei. Acest real  avantaj tactic în folosirea spadei va fi recomandat, începând cu perioada Renaşterii, de către autorii de tratate despre scrimă, ca fiind o descoperire proprie. În Antichitate, apărarea de loviturile adversarului era realizată prin diverse articole de echipament, dintre care cele mai utilizate au fost scutul, care se ţinea în mâna neînarmată, şi platoşa care proteja pieptul şi spatele.

Evul Mediu

Ca şi în alte domenii ale societăţii medievale, acumulările pe calea progresului ştiinţei armelor dobândite în perioada antică nu numai că nu sunt continuate dar, sub anumite aspecte, chiar au regresat.  Preocupările pentru eficienţa în darea loviturilor, cu rezultate deosebite în timpul romanilor, sunt înlocuite de atenţia acordată apărării combatantului. Apariţia armurilor care acopereau întreg corpul cavalerului, de cele mai multe ori chiar şi pe cel al calului acestuia, a schimbat concepţia de fabricare a armelor şi implicit modul în care acestea erau folosite. Săbiile au devenit din ce în ce mai lungi şi mai grele. S-a ajuns la aşa numita „sabie pentru două mâini”. Loviturile au devenit violente, plasate aproape în exclusivitate cu tăişul, iar mişcările erau foarte largi, scopul lor fiind distrugerea armurii adversarului. Nu existau preocupări pentru apărarea cu ajutorul armei, această sarcină revenind cu precădere armurii.

Exerciţiile cu armele albe pregăteau cavalerii pentru numeroasele războaie care au caracterizat epoca, de la cele locale până la cruciade. De asemenea, se organizau turnire, o formă de competiţie-spectacol adaptată epocii. Acestea erau fastuos organizate, iar participanţii încercau să-şi demonstreze superioritatea în mânuirea mai multor tipuri de arme albe dintre care nu lipseau lancea şi sabia..

Ca modalitate de rezolvare a problemelor litigioase apărute între reprezentanţii nobilimii era folosit „duelul judiciar”. Victoria unuia sau altuia dintre combatanţi era considerată ca fiind o probă juridică, aceasta reprezentând un simbol al judecăţii divine. Cel care a autorizat astfel de „rezolvări” ale problemelor inter-personale a fost Carol cel Mare.

În secolul al XV-lea, pe măsură ce armele de foc îşi fac apariţia, armurile şi spadele grele încep să-şi piardă utilitatea.